Cuvant inainte:
Ca sa raspund la intrebarea pusa de Stefan, legata de redescoperirea filmului.

Bucurie. Cam asta simt la fiecare declansare, cadrare, calculare a expunerii, incarcare a filmului in aparat si nu in ultimul rand... simpla pornire a aparatului. Puteti spune ca am luat-o razna, dar nu sunteti departe de adevar. Ceea ce predic eu aici e un fel de a te pisa contra vantului si a astepta sa vezi ceea ce se intampla. Legatura e destul de stransa cu trasul pozelor pe film, de aceea, asteptarea si surpriza rezultatului, in cazul meu imi provoaca o stare permanenta de dubiu, indoiala in legatura cu finalitatea procesului fotografic. Acest lucru ma face sa ma gandesc de doua, trei ori inainte de a declansa, ma face sa regandesc cadrarea cu mai multa atentie, dau o importanta mai mare fundalului, subiectului si la toti factorii la care ma pot gandi in momentul declansarii.
Devin dintr-o data mult mai activ in actiunile mele, in timp ce, pe vremea digitalului, trageam o poza, verificam rezultatul, ajustam ce era nevoie si dupa aia trageam la foc automat.
Nu incerc acum sa discreditez digitalul si toate avantajele lui, care in cazul unui novice sau entuziast asa cum sunt eu, sunt incomensuriabile. Un singur dejavantaj pot sublinia in cazul digitalului: taie din placerea fotografiatului! (vorbesc exclusiv din punctul meu de vedere, pentru ca prima data cand am pus mana pe un aparat foto si am invatat ce e aia fotografie, a fost unul pe film)
Am multe aventuri cu filmul, mai ales la inceputurile mele, care mai de care mai haioase sau stupide pur si simplu. Daca tot sunt la capitolul asta hai sa va povestesc o intamplare STUPIDA din vremea studentiei mele, cand eram student la jurnalistica.
Aveam curs de fotojurnalistica, pe care il iubeam si aveam ocazia sa ma joc cu toate draciile de pe fata pamantului (legate de foto, evident). La un moment dat am primit tema, prima: Acoperirea unui subiect, oarecare.
Se facea ca ma trezeam sa merg la scoala, cand cu o ureche aud la stirile de dimineata ca a luat foc o cladire, undeva pe la Piata Romana. Eureka! Pun mana pe aparat (un Zenit E, luat in custodie de la profu), incarc filmul in el (un AZO A/N) si plec la fata cataclismului. Ajunsesem la fix! Balamuc, tipete, apa, multa apa, pompieri, televiziuni! Eram in paradisul fotojurnalistului. M-am strecurat printre pompieri (cu carnetul de student la jurnalism fluturat in stanga si in dreapta) si am inceput sa trag reportajul vietii mele! Ce mai, mai aveam putin si lesinam de emotie, la vederea tuturor evenimentelor care incepeau sa ma copleseasca. Dar mi-am revenit, am tras cadrele de care aveam nevoie, si mi-am luat talpasita de acolo, implinit ca voi rupe gura targului la curs. Faza idioata era ca aveam un singur film de care am tras cu dintii sa nu il termin, ca mai trebuia sa mai trag si doua/trei poze prin centru (Unirii sa fiu mai specific, din cauza unei idei idioate a profului). O iau pe jos de la Romana, ajung la Unirii imi fac treaba si plec la scoala, multumit de munca prestata si mai ales de laurii pe care ii voi culege la curs, care avea sa inceapa imediat dupa ora de etica profesionala la care am lipsit din pricina evenimentului. Ajung la curs, incep sa ma laud la toata lumea ce grozavie am facut eu, imi mobilizez profesorul sa ma lase sa developez filmul si sa arat lumii de ce sunt in stare. Zis si facut! Trag, montez, diluez, sting lumini, instalez maritoare si ma apuc sa trag filmul din aparat. Invart, invart, dar parca prea invarteam in gol. Ma trec niste fiori reci si ma gandesc la faptul ca nu voi mai pune mana in viata mea pe un aparat foto. Temerile mele s-au adeverit si filmul meu, cu care trebuia sa imi incep cariera in PJ statea mumos in aparat, neinceput, pentru ca un idiot, in graba lui de a se pulitzeri la fata locului a incarcat gresit filmul in aparat. Ma rog, a ras toata sala de mine, dar cel mai rau imi parea ca nu puteam sa arat nimanui ce am facut eu acolo si prin ce am trecut. Probabil ca erau niste poze de tot rahatul din punctul de vedere al unui pro, dar eu am fost acolo si am inregistrat drama pe filmul ce urma sa imi aduca gloria. Nu am ramas numai cu amintirea placuta ca am fost acolo si ca m-am dat destept, dar si cu faptul ca in fotografie trebuie sa-ti folosesti capul, ca aparatul nu o va face in locul tau.

La ora actuala digitalul incepe sa gandeasca in locul tau si face 3/4 din treaba. Incepuse sa imi placa overdrive-ul asta si am picat pe o curba descendenta in ceea ce priveste invatatul si intervenise automatismul pe care incercam sa il inlatur folosind setari manuale si tot felul de prelucrari aberante in PS.
In cazul fimului intervine semnul de intrebare, pentru ca feedback-ul e destul de intarziat, iar rezultatele apar mai tarziu. Gasesc o mare satisfactie cand verific negativul si revad momentul si finalitatea declansarii dupa o saptamana sau doua si ma bucur ca un copil mic cand vad ca am reusit sa expun, sa focalizez si sa imortalizez corect acea milisecunda pe care nu o voi mai retrai niciodata.

Las deschisa discutia si astept parerile voastre legate de film si de digital.

P.S.: Probabi ca v-ati plictisit din citit undeva pe la inceputul articolului, dar sa stiti ca o sa mai trag concluzia inca odata: Fotografia pe film imi aduce multa bucurie, mai ales cand stiu ca sunt de vina pentru tot ce s-a intamplat!

Etichete: Text